Complexul Muzeal Național Neamț anunță publicul vizitator că începând cu data de 29 iulie 2019 unitatea principală, Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț, își sistează activitatea.

Periplu istoric la Mănăstirea Horaița - articol

               Locurile minunate și pline de istorie se întipăresc totdeauna în inima și în gândul călătorului, dorința irezistibilă a revederii acelor locuri se naște în anumite momente și împrejurări ale vieții. Zona Neamțului a păstrat dintotdeauna o frumusețe aparte, timpul și istoria au zămislit aici o lume de legendă, s-a născut și continuat o puternică spiritualitate națională.
               „În județul Neamț, afară de locurile cu un pitoresc și cu o faimă de toți recunoscută, mai sunt multe colțuri, mai puțin cunoscute, mai puțin vizitate, dar cu aceeași înaltă frumusețe.
               Mănăstirea Horaița – unul dintre aceste tainice colțuri – apare călătorului ce a pornit de la Almaș pe un drumușor tăiat prin mijlocul pădurilor bătrâne, ascuns de umbra deasă a frunzișului misterios prin taina de nepătruns și singurătatea vastă a împrejurimilor, ca un smoc de lumină înaltă la ceruri...
               Când porțile mănăstirii se deschid, simți că în suflet s-a deschis ceva nou: un sentiment de evlavie, de liniște, de înduioșare.
               Proiectată pe verdele sobru al pădurilor și albastrul senin al cerului, biserica mare își înalță svelt cele patru turnuri albe cu albul imaculat al credinței.
               În jurul ei, chiliile ascunse, iar mai departe imensități de codri...Codri înmormântați în tăcere și mister.
               Din ei, și deasupra lor, la câteva sute de metri de mânăstire, ca un simbol al veșnicelor taine, apare o cruce stingheră – crucea schitului Horăicioara – în care se slujește odată pe an...
               Și peste toate, ca o regină stăpânește majestuoasă liniștea...Liniștea înmărmuritoare. În acest decor, cei fugiți de zgomotul lumii, cei dornici de liniștea, găsesc un neprecupețit balsam.
               Iubitori de drumeție, când străbateți drumurile județului Neamț, opriți-vă și la mănăstirea Horaița; veți pleca de- acolo cu inima adăpată de vrajă și cu o frumoasă amintire încrustată în suflet...” .
               Parcurgând paginile cotidianului „Avîntul”, cotidian din perioada interbelică, am găsit pe prima pagină un mic articol despre Mănăstirea Horaița. Reporterul de atunci descria într-o manieră elegantă locul și făcea totodată o invitație la o călătorie în această lume a credinței și liniștii.
               Această invitație ne-a provocat să parcurgem și noi o călătorie în timp, să realizăm o punte de legătură între trecutul și prezentul acestui lăcaș de cult, să redescoperim locul.
               Mănăstirile din județul Neamț păstrează dovezile spiritualității românești, dar și istoria din cele mai vechi timpuri până în prezent. Acestea sunt considerate adevărate comori ale neamului, încărcate de istorie, de credință românească. Fiecare lăcaș de cult are propria poveste, propriul trecut, depinde de noi cei de astăzi, să transmitem mai departe și de ce nu, să contribuim la îmbogățirea și continuitatea poveștii.
               Un astfel de așezământ de cult este și Mănăstirea Horaița, o mânăstire distinsă și semeață, ascunsă de ochii lumii, la poalele Munților Stânișoarei, înconjurată de un peisaj neasemuit de frumos, o oază de pace și de înălțare spirituală.
               Este cunoscut faptul că în trecut, zona Neamțului a fost vizitată de numeroase personalități ale vieții culturale și politice românești, dar și faptul că a fost gazdă totodată pentru membrii familiei regale românești.
               Prima vizită pe meleagurile nemțene a fost cea a princepelui Carol I, la numai câteva luni de la sosirea în țara noastră, în august 1866, dornic să cunoască oamenii și locurile din Moldova. De-a lungul anilor, familia regală a României s-a atașat tot mai mult de această zonă iar amintirile și locurile pitorești de aici i-au făcut să revină cu drag. Numeroase surse și documente atestă faptul că membrii familiei regale au trecut și pe la Mănăstirea Horaița.
              Într-o împrejurare mai puțin plăcută a ajuns pe meleagurile nemțene, la Mănăstirea Horaița, în anul 1918, principele moștenitor Carol al II-lea. În cărțile de istorie, mănăstirea este recunoscută drept loc de „exil” pentru viitorul moștenitor al Coroanei.
               Vom reda pe scurt povestea prințului exilat la Mănăstirea Horaița, poveste relatată la acea vreme de diferite personalități politice, de regină dar și de personajul principal implicat direct în evenimentul timpului, datorită jurnalului de amintiri pe care acesta l-a ținut, a numeroaselor epistole ce au fost scrise în perioada șederii la mănăstire.
               Principele Carol, fire nestatornică, a făcut din aventurile sale sentimentale adevărate probleme de stat. Acesta dorea să trăiască după propriile dorințe și nu era dispus să-și onoreze obligațiile care-i reveneau în calitate de moștenitor al tronului. Situația grea prin care trecea țara nu l-a afectat pe tânărul prinț care a hotărât să-și continue viața după propriile reguli, acesta implicându-se într-o poveste de dragoste, cu consecințe importante pentru casa regală și implicit pentru țară.
               Familia regală aflându-se la Iași, în Moldova, în vara anului 1918 se deplasează spre Bicaz, pe valea Bistriței, unde deținea moșii și un mic palat (Palatul Regal din Bicaz). Regina Maria dorindu-și ca fiul să-i fie aproape, face tot posibilul ca prințul Carol să primească comanda (onorifică) Regimentului de Vânători de la Târgu Neamț.
               Talentul principelui de a provoca probleme, de a intra în conflict cu opinia publică, se amplifică prin șocul provocat în ziua de 27 august/9 septembrie 1918. Carol părăsește unitatea militară de la Târgu Neamț, deghizându-se în ofițer rus și pleacă împreună cu iubita sa, la Odessa. La biserica ortodoxă „Buna Vestire” din Odessa s-a oficiat căsătoria dintre prințul Carol și Ioana Lambrino (Zizi Lambrino).
               Carol al II-lea încălcase două principii fundamentale, în calitate de viitor moștenitor al tronului și anume: dezertarea dintr-o unitatea militară și căsătoria morganatică, la Odessa, cu Ioana Lambrino.
               Vestea neașteptată a luat prin surprindere pe toată lumea. Presa românească cenzurată, nu va publica nimic despre această căsătorie. Dezertarea prințului din unitatea militară era considerată un act de trădare iar căsătoria dintre cei doi nu a fost recunoscută de către Casa Regală. Monarhia era pusă într-o situație total nefavorabilă. Ferdinand în calitatea de cap al familiei domnitoare și șef suprem al armatei a hotărât să-l pedepsească pe Carol cu 75 de zile „arest” la Mănăstirea Horaița, începând cu data de 9/22 septembrie, prințul având interdicția de a părăsi mănăstirea. Aici a fost vizitat în numeroase rânduri de rege și regină, care i-au arătat necesitatea desfacerii mariajului.
               Desfășurarea acestui episod îl găsim consemnat pe larg de I.G.Duca, în „Memorii” :
               ,,În sfârșit, în toamna anului 1918, s-a mai întâmplat un eveniment dureros, nu atât pentru guvernul pe atunci răspunzător de destinele României, cât pentru noi toți și pentru principiul monarhic în sine. Spre surprinderea generală, am aflat într-o bună zi că principele Carol, moștenitorul tronului a dispărut de la Tîrgu-Neamț, unde comanda o unitate de vînători de munte. După cîteva zile, misterul a fost deslușit asupra cazului nu numai penibil, dar grav. Principele fugise cu d-ra Zizi Lambrino și, ca să treacă Nistrul, se pusese sub protecția ofițerilor austrieci, luase chiar masa cu ei, iar la Odessa se cununase ziua în amiaza mare în ținută de gală, cu colanul Ordinului Carol la gît, sub ochii binevoitori și ironici ai autorităților inamice, încîntate că dinastia care le-a declarat război primește o atare lovitură...”
               Din „ Însemnările zilnice”, jurnalul de memorii ținut de princepele Carol al II-lea, descoperim informații prețioase despre Mănăstirea Horaița din acea perioadă, despre stările sufletești ale prințului în timpul exilului, despre dragostea pe care o împărtășea. De asemenea, datorită epistolelor scrise în acea perioada avem informații precise despre numeroasele vizite efectuate de membrii familiei regale sau de alte personalități politice ce l-au vizitat la mănăstire în timpul arestului. Carol scrie în jurnalul său despre locul exilării sale ca fiind deosebit de frumos și că și-ar fi dorit să petreacă timpul în acest loc în împrejurări mai plăcute.
               „Marți, 11."
               Monastirea Horaița
               Iată-mă ajuns, încă de dimineață, în închisoarea mea...Ce să spun de Horaița, este un încântător colțișor, în fundul uneia din acele încântătoare văi de munte. Loc surâzător și înverzit, înconjurat de brazi și fagi. Loc al odihnei depline, unde-ai dori să trăiești în doi, mână în mână, inimă lângă inimă .”
               „Joi, 13 IX."
               Monastirea Horaița
               Faptul cel mai important este vizita, spre seară, a Mamei, cu Elisabeta și Mignon. N-am discutat deloc, nu am găsit ocazia, apoi consideram că era inutil, căci în aceste zile Tata urma să vină și cu el ar trebui să vorbesc. Aceasta nu va fi nici vesel, nici ușor, Mama m-a prevenit. De altfel, nu ne-am spus mare lucru. Elisabeta a plâns.
               Astăzi, am citit mult. Timpul a fost mai puțin frumos decât ieri. În această toamnă, atât de minunată, ți-ar place să trăiești, să fii fericit, să fii în doi.
               Gândul meu lucrează mult, ce îmi va cere Tata? Cu siguranță, să renunț la tine, soția mea adorată.”
               „Sâmbătă, 15 IX."
                Monastirea Horaița
               Încă o zi care trece și care a fost, Dumnezeule, tare greu de suportat. Râmniceanu a venit să-mi spună că Tata, probabil, va sosi astăzi și că ar trebui să mă gândesc la soluție.
               El este pentru anularea căsătoriei, pentru a liniști lumea, dar că, în același timp să obțin de la Tata cuvântul său de onoare că, după pacea generală, să pot să-mi aranjez viața cu tine, Baby, cum îmi va place. Este, incontestabil, o soluție cu adevărat politică, căci salvează situația de moment.(...)
               În timpul după amiezii, așteptând, am intrat în biserică și m-am rugat mult timp. Fie ca Dumnezeu să mă Înalțe și să ne ajute să învingem. În toată conștiința nu am putut niciodată să înțeleg ce rău ar putea face ca un prinț să se căsătorească cu ființa pe care inima sa a ales-o.”
               „Marți, 18, IX."
                Monastirea Horaița
               M-am întors mort în tot acest ținut încântător, în această mică vale, atât de surâzătoare, pe care am urmat-o, aș fi vrut să te am lângă mine. M-aș fi bucurat atât de plimbare, am fi fost îmbătați de noi înșine și am fi știut să ne iubim mai bine și mai tare în fața acestei naturi frumoase. M-am întors complet dărâmat și am vrut să lucrez. Abia de mă mai simt...că, iată, colonelul Boyle se anunță”
               „Duminică, 7. X."
               Monastirea Horaița
               ”A fost atât de frumos în această dimineață și am ieșit cu Râmniceanu, să vânez. Inutil să spun că nu s-a văzut nimic. Dar ziua a fost atât de frumoasă. Așezat acolo, în această pădure, aproape virgină, mi-am lăsat gândul să zboare spre o ființă care îmi este dragă. Mai presus de orice.(...) Întoarcerea de la vânătoare am făcut-o prin minunata vale a Horăicioarei. Aceasta mi-a amintit mult Peleșul.”
               Prințul avea interdicția de a nu părăsi mănăstirea dar se pare că uneori beneficiind de bunăvoința celor ce îl supravegheau reușea să se strecoare în vecinătatea mănăstirii unde se întâlnea cu iubita lui.
               Pe tot parcursul acestui dramatic episod, regina a fost cea mai profund afectată, atât moral cât și fizic. Se dădea o luptă puternică între datoria de regină și iubirea de mamă, aceasta încercând pe cât posibil să restabilească un echilibru de situație.
               Din jurnalul acesteia denumit sugestiv „Povestea vieții mele”, desprindem o parte din gândurile, temerile și sentimentele trăite de regina Maria în acele zile de zbucium. Pentru ea, în calitate de regină și mamă totodată, decizia a fost și mai dificilă. Comportamentul și imaturitatea de care dădea dovadă viitorul principe o afectează, intervine o distanță în raportul dintre cei doi, distanță ce va continua să se adâncească pe parcursul anilor.
               „Am ajuns aici la o clipă cît se poate de dureroasă din viața noastră...pana mea ezită s-o transcrie...O lovitură aproape de neîndurat a căzut asupra noastră în ziua de 2/15 septembrie. A fost în sînul familiei noastre o tragedie care ne-a izbit năprasnic; o lovitură uluitoare, care nu fusese cu nimic pregătită. Întîmplarea e atît de dureroasă, încît n-am curajul s-o spun aici, poate că n-o voi spune niciodată, deși a fost scrisă ceas cu ceas în nemeșteșugitul meu jurnal. Regele și cu mine, înconjurați de devotații noștri, am trăit zile de chin, cînd toate tragediile prin care răzbisem ni se păreau numai preludiul aceleia pe care o înfruntam azi.(...)
               În acel ceas eram cuprinsă de simțirea unei leoaice, de încăpățînarea covîrșitoare și neînduplecată cu care-și apără fiara puii. A fost o luptă sfîșietoare, căci cel pentru care luptam, mă părăsise deodată după ce fusese cel mai bun prieten al meu, tovarășul meu de muncă, miezul nădejdilor mele. Nu, această poveste nu poate fi spusă azi.
               Dar tuturor celor care ne-au ajutat, care ne-au sprijinit, care au înțeles chinul unei inimi de mamă, și mîndria rănită a unui rege, aș vrea să le pot striga mulțumirile mele.”
               „Adevărul este că inima mea e bolnavă, după această luptă cu Carol. Sunt o luptătoare, el de asemenea, ne iubim, dar nu ne înțelegem unul pe altul. Eu sunt la putere, dar el reprezintă viitorul. Vreau să îl salvez, dar el nu se lasă salvat. Iar când va voi, va fi prea târziu. Lacrimi de sânge nu-i vor aduce înapoi ceea ce a aruncat, și totul pentru Zizi Lambrino, o fată fără principii, fără ideal, fără inimă, fără tradiție și care pe deasupra nici nu-l iubește.”
               „Bicaz, Duminică 16/29 septembrie 1918
               (...)E nevoie așadar să fim îndoit de statornici și să ne deschidem larg ochii și urechile. De fapt trebuie să fim totdeauna la pîndă. Îl sfătuii pe Nando să vorbească cu adjutanții noștri și să le lămurească atitudinea ce vrem s-o luăm cu privire la nenorocirea întîmplată în casa noastră. Cerem de la toți să rămână neclintiți lîngă noi în această clipă, cea mai amară din toate. Ne trebuie cea mai desăvîrșită lealitate, ca să fim tari împotriva atacurilor venite de afară.(...) Trebuie să avem vreme să luăm o hotărîre potrivită cu ceea ce socoteam că e drept și potrivit, totodată, și cu demnitatea noastră de suverani(...)”
               Cu siguranță, locul ales de familia regală pentru desăvârșirea pedepsei de către principe, nu a fost ales întâmplător. Dintre toate locurile din țară, familia regală a ales acest colțișor de credință, de pace, tocmai pentru a-i oferi posibilitatea lui Carol de a reflecta în liniște și singurătate la evenimentul provocat de el, de a găsi calea adevărului. Un alt motiv credem noi se datorează și faptului că, familia regală aflându-se în acea perioadă la Palatul Regal din Bicaz, ar fi putut cu ușurință să-l viziteze și să-l supravegheze, să-l determine să ia decizia cea mai corectă.
               Din dorința de a vedea locul unde s-a petrecut povestea, ne-am îndreptat pașii într-o zi plină de toamnă, către Mănăstirea Horaița. Aici domnea liniștea. Biserica plină de lumină și neclintire aștepta tăcută să-i surprindem frumusețea.
               Părintele Dionisie, ghidul nostru ne-a însoțit cu amabilitate povestindu-ne despre istoricul așezământului, ne-a împărtășit tainele și misterul acestui mic colț de rai.
               În urma acestei călătorii la Mănăstirea Horaița, ne-am simțim îndreptățiți să împărtășim sentimentele și imaginile surprinse, tuturor celor ce iubesc acest minunat loc, pasionaților de istorie, credință și frumos.
               Mânăstirea Horaița a fost edificată în forma actuală, de Arhimandritul Ermoghen Buhuș, la 1867. Prima mențiune documentară a mănăstirii s-a consemnat în actul din 11 iulie 1428, emis de cancelaria domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun, care includea biserica din Horaița în rândul celor 52 de biserici, pe care le supune jurisdicțional Mănăstirii Bistrița. La sfârșitul sec. al XIV-lea și începutul sec. al XV-lea, activitatea mănăstirii era condusă de starețul Chiriac, ce va construi biserica ce va dura până în 1882, când va fi demolată de Irinarh Rosetti pentru a ridica o alta nouă.
               Irinarh Rosetti, părintele spiritual al Horaiței, a obținut aprobarea prin hrisov a domnitorului Ioan Sandu Sturdza, în 1828, a statutului juridic al mănăstirii.
               Ucenicul său, Ermoghen Buhuș a dus la desăvărșirea proiectelor îndrumătorului său, prin ridicarea noii biserici cu hramul ,,Botezul Domnului”, a cărei construcție a început în 1848 și a fost finalizată în anul 1867, fiind sfințită de Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, la 20 octombrie. La zidirea și înzestrarea bisericii au contribuit prin donații, pe lângă credincioși, și domnitorii Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), precum și Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei.
               Marele istoric Nicolae Iorga, în importantul studiu intitulat „Inscripții din Bisericile Romăniei” , se oprește și asupra Mănăstirii Horaița, specificând drept ctitor al acestui așezământ pe Erghumen Buhuș: „Pe zugrăveala ce dă chipurile ctitorilor: 1867. Această sfăntă mănăstire Horaița cu hramul Botezul Domnului Isus Hristos s̛-au zidit de nou pren oserduia și ostinela Cuvioșăi Sale arhimandrit Iermoghen Buhușu, cu ajutoru mai multi ctitori; s-au sfințăt Octombrie 20.”
               În numeroasele sale cercetări despre trecutul zonei noastre, preotul Constantin Matasă se oprește și asupra vechimii acestui așezământ monarhic, menționând în lucrarea intitulată „Sate, biserici și boieri – la anul 1428, în Județul Neamț”, faptul că mănăstirea este mai veche de anul 1763 și face referiri la proveniența numelui mănăstirii: „Horaița, mănăstire de călugări la 21 km. Depărtare de Piatra, în apropierea drumului care duce la Târgu Neamț.
               Biserica mare, care se vede astăzi, cu hramul Botezului Domnului, este zidită de arhimandritul Ermoghen Buhuș, la 1867, în locul altei biserici de lemn. Astfel, Horaița, ca M-re, e mai veche de anul 1763, când Constantin M. Cehan V.V. a dăruit acestei M-ri o evanghelie. Mai vechi decât biserica mai este și paraclisul din curtea M-rei, care ar fi de la 1725.(...) Înainte de secularizare, Horaița poseda multă avere și moșii întinse, adăpostind aici o adevărată colonie de peste 100 călugări împăștiați cu chiliile prin poenile și pădurile vecine, care și astăzi le portă numele: Poiana lui Calinic, Poiana lui Ion, etc., poeni prin care se mai văd temeliile vechilor chilii și urme din Biserica dela Horaețești. Numele acesta vine de la boierii, mari stăpâni de pământuri, Horeață sau Goreață, care apar în documente, înainte de Alecsandru cel Bun. Astfel îl găsim pe vistiernicul Goreață în 1939 și în 1421, boer în divanul lui Alecsandru V.V. Sate cu acest nume mai sunt și în alte localități: prin Tutarea, rădăuți și Suceava.
               Pe unde-i Mănăstirea Horaița de astăzi, a fost un sat în apropiere, cu acest nume și cu o biserică.”
               Conform documentelor, denumirea mănăstirii „Horaița” provine de la numele marilor proprietari de pământ în stăpânirea cărora intrau comuna Crăcăoani și împrejurimile, și anume Goraeti.
               Dacă la exterior, această biserică impresionează prin apariția celor opt turle ale sale, interiorul este de-a dreptul fascinant și spectaculos.
               Icoana Maicii Domnului, denumită și „izbăvitoare de secetă” sau „făcătoare de minuni” este indiscutabil cel mai de preț odor al mănăstirii. Realizată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, provine de la vechea biserică de lemn a Horaiței și are o valoare artistică deosebită. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost realizată îmbrăcămintea din argint a icoanei.
               Unicat în țară, probabil și în lume, catapeteasma bisericii impresionează prin unicitate și originalitate, diferită de cele din bisericile românești din acea epocă.
               Particularitatea catepetesmei constă în dispunerea neobișnuită, neconforme cu tradiția ortodoxă a două registre cu Sfinții Apostoli și Profeții Vechiului Testament, ce sunt dispuse sub formă de semicerc și nu pe orizontală precum se află în majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe dar și datorită așezării amvonului deasupra ușilor împărătești. Amvonul este funcționabil, din el rostindu-se Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii.
               Tot în timpul lui Ermoghen Buhuș au fost construite și turnul clopotniță (1853-1855), din piatră de râu cimentată, fundația și bolțile ce adăpostesc calea de acces în mănăstire. La nivelele de deasupra a fost făcut un paraclis, de dimensiuni mai mici, care poartă hramul mănăstirii „Pogorârea Duhului Sfânt” precum și camera clopotelor, din lemn.
               Actuala biserică a Horaiței rămâne nepictată pentru o lungă perioadă. Biserica nu a avut în afara portretului votiv al arhimandritului Hermoghen Buhuș, din pronaos și a apostolilor Petru și Pavel din pridvor, decât o pictură ornamentală.
               Între anii 1988-1993, pictorul Mihai Chiuaru împreună cu ucenicii săi realizează fresca interioară, în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu. Exteriorul mănăstirii de un alb pur, unii pelegrini denumind-o și mănăstirea „crinului alb”, contrastează izbitor cu interiorul plin de culoare și viață. Lumina pătrunde în grandiosul interior prin două rânduri de ferestre, unele mari dispuse la o treime din înălțimea clădirii și altele mici, dispuse sub cornișă.
               Biserica actuală prezintă o particularitate deosebită, prin planul și proporțiile neobișnuit de mari, o construcție inedită, în comparație cu vechile biserici moldovenești. Având 30 metri lungime, 17 metri lățime și aproximativ 20 metri înălțime, a fost construită exclusiv din piatră, numai bolțile sunt din cărămidă iar grosimea pereților variază între 1.6 și 4 metri.
               Astăzi se mai păstrează în cele două chilii unde a fost cazat princepele Carol, câteva obiecte de mobilier, aduse special de la București de familia regală pentru confortul acestuia. Vorbim de o canapea cu două fotolii și două scaune (de curând restaurate și înlocuită tapiseria veche), obiecte ce amintesc de șederea lui Carol din acea perioadă, obiecte nelipsite de eleganța și farmecul vremurilor trecute. Cu siguranță, au existat și alte obiecte aduse special pentru a-i face șederea mai plăcută prințului la mănăstire, dar cu timpul s-a pierdut urma lor.
               Pășind în cele două încăperi nu poți rămâne indiferent. Atmosfera este încărcată de aerul trecutului, sunetul frumoaselor epistole scrise de prinț în acea toamnă de 1918. Retrăiești din nou zbuciumul, deznădejdea dar și povestea acestui personaj. În prezent, povestește ghidul nostru, cele două chilii sunt destinate oaspeților de seamă, iar cele cîteva obiecte rămase din perioada exilării lui Carol reîntregesc atmosfera prezentului.
               Mănăstirea Horaița fiind mai izolată, situată oarecum în afara principalelor căi de acces nu a avut șansa altor mănăstiri din zonă de a fi primit multe danii din partea boierilor sau domnitorilor. Alături de câteva icoane, cărțile reprezintă cele mai importante dintre valorile mănăstirii. Se cunoaște faptul că, așezămintele mănăstirești au fost primele lăcașuri ce au adăpostit cele dintâi biblioteci românești. Slujitorii bisericii s-au îngrijit mereu de interesele spirituale ale neamului prin colecționarea, tipărirea și răspândirea cărților. Mănăstirile nu pot exista fără cărți bisericești, deoarece în ele stă scris cuvântul lui Dumnezeu, pe care preotul îl citește enoriașilor. Alături de icoane și veșminte, cărțile sunt considerate cele mai de preț obiecte din biserică, adevărate comori ce sunt păstrate timp de sute de ani.
               Biblioteca Mănăstirii Horaița, ce cuprinde câteva sute de volume este reprezentativă pentru circulația cărții religioase românești de la începutul secolului al XIIIV-lea până la începutul secolului al XIX-lea.
               Prima mențiune despre existența unei astfel de biblioteci la Mănăstirea Horaița o avem de la marele istoric Nicolae Iorga care, în anul 1907, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la ridicarea mănăstirii vizitează lăcașul de cult și descoperă în colecția bibliotecii câteva cărți vechi și rare.
               Cea mai veche carte a bibliotecii mănăstirii este Apostolul, tipărit în timpul lui Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod, tradus din limba greacă și tipărit la București la 13.XI.1683, de către tiparnicul ieromonah Damaschin.
               Cele mai importante și mai multe cărți de la mănăstire au fost scrise, traduse sau editate de ctitorul de limbă românească, Veniamin Costachi ce a acordat o atenție deosebită acestei mănăstiri, înzestrând-o nu doar material dar și moral.
               Acesta dăruiește în anul 1823 un Tipicon, un Ceaslov, o Liturghie și o Psaltire, un Checrogorian. Nicolae Iorga nota în „Tipiconul” din 1816, tipărit la Mănăstirea Neamț următoarea dedicație: „Acest Tipicon împreună cu un Ciaslovu mare, cu o Liturghie, cu unu Chiriacodromionu, cu o Psaltire și unu Checrogorianu, s-au dăruitu schitului Horaițulu, de preasfințitulu Mitrololitu al Moldaviei, chirio chirio Veniaminu, spre veacnica sa pomenire și a totu neamul; 1823, Iunie 20; pren măna Cuvioși Sale, ce să prăznuiește Pogorîre Duhului Sfăntei.
               -Ierinarhu ieroschimandrei.”
               Alte cărți tipărite de mitropolitul Veniamin Costache și care se află încă prezente în biblioteca mănăstirii, menționăm seria de„ Vieți ale Sfinților” tipărită la mănăstirea Neamțului „Penticostarul” și „Octoihul” tipărite la 1834, respectiv 1836, „Hronograful adică numărare de ani” tipărit la 1837 și „Noul Testament” tipărit în timpul lui Scarlat Al. Calimachi la mănăstirea Neamțului, în anul 1818.
               Cronica mănăstirii consemnează și alți donatori importanți, precum domnitorii Constantin și Mihai Racoviță. Stă mărturie prezența în colecția bibliotecii a unei „Evanghelii” tipărită la București, în anul 1763, purtând în dedicație semnătura lui Constantin Racoviță, la acea dată domn al Țării Românești.
               Alte cărți vechi și prețioase, amintim „Cazaniile” lui ilie Miniat, tipărite la 1742 în Tipografia Mitropoliei din București, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, „Triodul” tipărit în 1769 de Tipografia Mitropoliei București în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica.
               Safta Brâncoveanu, călugăriță la Mănăstirea Văratec, în prima jumătate a secolului al XIX-lea face o donație importantă către mănăstire, dăruind un „Octoih”, tipărit la Mănăstirea Neamțului, la 13 aprilie 1841. Despre acest „Octoih” vorbește și N. Iorga în lucrarea sa, specificând faptul că Safta Brâncoveanu a contribuit la înzestrarea mănăstirii și că se trăgea din familia domnitorului Mavrocordat: „Pe un Octoih de Neamț, 1837: Acestu Octoihu s̛-au aferăsătu la schitu Horaița, unde să prăznuește pogorăre Sf. Duhu, și s-au datu dumnei cc. Safta Brăncovenița, spre a dumisale veșnica pomenire, și a tatu neamului...; 1841, April (?Oct ?) 13.
               Safta, născută Mavrocordat, a înnoit și mănăstirea Văratecul.”.
               De-a lungul timpului colecția s-a îmbogățit și datorită diferiților creștini, ce au cumpărat și achiziționat pentru mănăstire cărți necesare oficierii serviciilor divine.
               Făcând o analiză a celor mai reprezentative cărți din biblioteca mănăstirii, observăm că cele mai multe au fost tipărite în Tipografia Mănăstirii Neamțului și Tipografia Mitropoliei de la București dar și în Tipografiiile de la Chișinău și Buzău. Marea majoritate sunt tipărite în limbile slavonă și greacă și ornamentate cu miniaturi. Imaginile sunt reprezentative pentru textul pe care îl însoșesc, iar chipurile umane sunt realizate în conformitate cu canonul iconografic.
               Astăzi se mai păstrează la mănăstire doar o parte din colecția constituită odinioară și care a circulat de-a lungul timpului.
               Punte între trecut și viitor, moștenire pentru generațiile viitoare, Mănăstirea Horaița rămâne un monument istoric de arhitectură, impresionând prin elemente de arhitectură romano-bizantină, precum și prin influențele rusești, prin numărul și configurația celor opt turle ce dau o notă elegantă și aparte bisericii.

               Bibliografie selectivă:
               Ciucă, Marcel Dumitru; Ion, Narcis Dorin (1995), Carol II Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, Editura Silex, București.
               Cristea, Niculae,(2011), Imaginea publică a monarhiei în România 1866-1947, Editura Cavallioti, București.
               Dieaconu, Daniel; Pațilea, Constantin; Nicolau, Viorel, (2013), Pelerin în Județul Neamț, Editura Cetatea Doamnei.
               Dieaconu, Daniel; Preda, Elena; Nica, Mihai Andrei; Savin, Dionisie; Șoimaru, Cristiana, (2018), Carol al II-lea și sfârșitul democrației, editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț.
               Dragotescu, Marcel, (1992), Drumuri la mănăstiri moldave, Editura Abeona, București.
               Duca, I.G., (1994), Memorii, Editura Machiavelli, București, p.115-116.
               Ion, Narcis Dorin, (2018), Familia Regală și Marea Unire, Muzeul Național Peleș, Sinaia.
               Iorga, Nicolae, (1908), Inscripții din Bisericile României adunate, adnotate și publicate, vol.II, București.
               Iorga, Nicolae, (1972), România cum era până la 1918, vol. II, Editura Minerva
               Macarie, Gheorghe; Petric, Partenie, (1997), Mănăstirea Horaița-repere în istoroa și viața spirituală, Editura Trinitas, Iași.
               Maria, Regina României, (1991), Povestea vieții mele, vol. III, Editura „Eminescu”, București.
               Maria, Regina României, (1990), Povestea vieții mele, vol. I, Editura „Moldova”, Iași.
               Matasă, Constantin, (1937), Sate, biserici și boieri-la anul 1428, în Județul Neamț, Editura„Lumina”, Piatra Neamț.
               Nohai, Nicu, (1939), Mănăstirea Horaița, cotidianul Avântul, an XI, nr. 181.
               Ungureanu, Racoviță Fănică, (2008), Mănăstirea Horaița, Editura Alfa, Iași.

Muzeograf, Mihăilă Maria
Fotograf, Ghimiș Florin