Complexul Muzeal Național Neamț anunță publicul vizitator că începând cu data de 29 iulie 2019 unitatea principală, Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț, își sistează activitatea.

Carol I, domnitor și rege al României (1866-1914)

Pentru a marca data de 10 mai si semnificatiile acesteia pentru evolutia istorica a statului român (155 de ani de la venirea pe tron a lui Carol I de Hohenzollern și 140 de ani de la proclamarea Regatului României) vă propunem spre lectură materialul de mai jos.


Carol I, domnitor și rege al României (1866-1914)

Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României

„Punând piciorul pe acest pământ sacru am devenit român” rostea Carol I în primele zile de după venirea sa în țară, în fața Camerei formată din deputați aleși din cele 33 de districte ale țării, în fața consilierilor Curții de Casație, Curții de Conturi și Curții de Apel, a Mitropolitului și a altor personalități întrunite acolo pentru a-l saluta.
Procesul aducerii în țară a unui domn străin a fost un proces mai îndelungat fiind determinat de realitățile existente în plan intern, realități atât politice cât și sociale. Acest proces trebuie privit apoi, în contextul complicat al situației internaționale. Este vorba de un proces care trebuia să țină cont și de Marile Puteri europene care practic erau cele care dictau atunci când era vorba despre o chestiune care le privea chiar și numai implicit.
Atenția oamenilor politici români s-a îndreptat spre posibilii candidați din familiile domnitoare europene, care să ocupe tronul țării nou formate. O primă propunere i se face lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei care însă refuză tronul. Oamenii politici români încep acum să desfășoare o intensă activitate în plan european pentru a obține o nouă candidatură. Alegerea se opri atunci asupra lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de 27 de ani, al doilea fiu al principelui Carol Anton. Era o alegere care avea sorți de izbândă, propunerea se pare că a fost făcută de Franța. Carol de Hohenzollern era rudă cu împăratul Napoleon al III-lea.
Avantajele acestei candidaturi erau considerabile. Casa imperială franceză și cea regală prusiană se înrudeau cu familia de Hohenzollern, iar Carol era simpatizat, apreciat, deopotrivă de Napoleon al III-lea și Wilhelm I. Odată asigurat sprijinul Parisului și Berlinului, plus atitudinea binevoitoare a Londrei, cauza României pentru Prințul străin capătă serioși sorți de izbândă.
În țară avea loc în zilele de 2-8 aprilie 1866 un plebiscit în urma căruia a fost ales domn al românilor Carol de Hohenzollern cu 685 969 de voturi și 224 de voturi contra. Carol se hotărăște să accepte tronul României și să pornească spre teritoriul noului stat al cărui tron îl aștepta. În dimineața zilei de 29 aprilie/11 mai 1866 Principele Carol a plecat spre noua lui patrie însoțit de Werner, consilierul de cabinet al tatălui său Carol Anton, și de către baronul von Maynfisch.
Duminică, 8/20 mai 1866, cu vaporul traversând Dunărea, Principele Carol ajunge la Turnu-Severin.
„La ora 5 după amiază, principele Carol se dădu jos din vapor, pe pământ românesc. Atunci Ion Brătianu coborât înainte pe mal își scoase pălăria în fața Prințului său, și-l rugă să se urce într-una dintre trăsurile care stăteau gata”.
Alături de Brătianu, Carol a străbătut o parte din teritoriul noului stat pentru a ajunge în capitală. Străbate Craiova (unde chiar a ținut o cuvântare în limba franceză pentru populația ce se strânsese să-l întâmpine). După Craiova, Slatina intră în atenția principelui iar la Pitești a fost primit la moșia familiei Golescu. Tot aici semnează primul său document în calitate de șef al statului: un act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu ce se afla în fruntea mișcării separatiștilor de la 3/15 aprilie 1866.
La 10/22 mai 1866 Principele Carol va intra în capitala țării, București.
„Trăsura împodobită cu cununi de flori era trasă de doisprezece cai, conduși de trei surugii în costume bogat colorate. Împresurat de o trupă de călăreți și însoțit de mai bine de douăzeci de trăsuri, prințul trecu de la o stație la alta pe șosea bună, prin sate cu poziții admirabile, împodobite la intrare cu arcuri de triumf. Populația în portul ei frumos, îl saluta entuziasmată.
(...)Casele, însă, mai puțin decât modeste și pavajul îngrozitor nu păreau deloc să arate că Bucureștii s-ar număra printre cele mai mari orașe din Orient (...). Casele de pe pod erau frumos decorate cu steaguri, coroane și ghirlande; doamne în haine de sărbătoare, aruncau de la ferestre și balcoane tânărului prinț, flori, porumbei și poezii cu panglici tricolore”.

A oficiat un Te Deum la Mitropolie după care principele a fost dus la Camera unde a fost întâmpinat de Emanoil Costache Epureanu, președintele Camerei. Principele a jurat pe cruce și Evanghelie în limba franceză.
„Jur a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului (...). Ales în mod spontan de către națiune principe al României, am părăsit fără să ezit patria și familia pentru a răspunde la chemarea acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, aceasta o știu, mari datorii, am speranța că-mi va fi dat să le îndeplinesc. Vă aduc o inimă cinstită, intențiuni pure, o voință fermă de a face binele, un devotament fără margini față de noua mea patrie și acel respect neclintit față de legi pe care l-am luat de la strămoșii mei. Cetățean astăzi, mâine, dacă trebuie soldat, voi împărți cu voi soarta bună și cea rea. Chiar din acest moment totul este comun între noi, aveți credință în mine, după cum am și eu în voi”.
Sunt cuvinte și angajamente pe care ulterior va trebui să le îndeplinească. A fost greu pentru el, a trebuit să se lupte cu mentalitățile de la noi, a trebuit să-și creeze un model de guvernare recunoscut de toți.
Primul semn al noii identități a fost învățarea limbii române de către Carol I cu August Treboniu Laurian, profesor de limba română la Universitatea din București. După numai un an de la stabilirea în țară, Carol vorbea fluent cu oamenii politici și cu populația.
Conștient de rolul său – acela de domn al României – și-l asumă cu cea mai mare responsabilitate și nu precupețește nici un efort să-și îndeplinească misiunea pe care a acceptat-o în 1866, atunci când și-a părăsit de bunăvoie țara pentru a veni pe tronul României.
Carol a impresionat în primul rând prin măreția omului de stat. Străin de tot ceea ce însemna element românesc, el reușește să se impună atât în fața clasei politice cât și a țării și să introducă o disciplină de care cei mai mulți români erau complet străini.

Proclamarea Regatului României

Războiul pentru cucerirea independenței a dus la creșterea popularității domnitorului Carol I, el nemaifiind perceput ca un principe străin, ci ca unul aparținând poporului român, profund atașat țării pe care o conducea. Schimbarea de atitudine față de domnitor se datora, cu siguranță, mai ale faptului că, înfruntând pericolele și condițiile vitrege ale vieții de campanie, se aflase pe câmpul de bătaie, alături de soldații săi, conducându-i în luptă. În același timp, modificarea statutului României prin câștigarea independenței impunea și o schimbare a statutului domnitorului său care, prin hotărârea Consiliului de Miniștri din 9/21 septembrie 1878 urma să poarte titlu de „Alteță Regală”.
Era primul pas către proclamarea Regatului României pe care, guvernul Brătianu, așa cum adusese la cunoștința domnitorului, voia s-o transforme în realitate chiar cu ocazia zilei de naștere a acestuia – 8/20 aprilie 1881, dar fiind acuzat de opoziție că vrea să treneze lucrurile a depus proiectul de lege respectiv mai devreme. Legea privind proclamarea Regatului, promulgată de Carol I la 14/26 martie 1881, cuprindea două articole: „Articolul I. România ia titlu de Regat. Domnitorul ei, Carol, ia pentru sine și moștenitorii săi titlu de Rege al României. Articolul II. Moștenitorul tronului va purta titlu de Principe Regal”. Din cauza doliului impus de asasinarea Țarului Alexandru al II-lea, festivitățile prilejuite de proclamarea Regatului au trebuit amânate, ziua cea mai potrivită pentru această sărbătoare fiind considerată cea de 10/22 mai 1881, când se împlineau și 15 ani de la venirea în România a lui Carol I.
Serbările încoronării au început la 10/22 mai 1881. Coroana lui Carol I, destinată a fi purtată și de următorii regi ai României a fost confecționată, la dorința expresă a domnitorului, din oțelul unuia din tunurile capturate de români la Plevna, tocmai pentru a simboliza independența țării. Coroana a fost executată în Arsenalul Armatei din București iar regele a purtat uniforma de general. Coroana Elisabetei a fost realizată din aur având aceeași formă ca cea de oțel, dar de dimensiuni reduse. Cele două coroane au fost aduse la Palat, în sunetul muzicilor militare, la 9/21 mai. Festivitățile au debutat a doua zi prin 21 salve de tun ce anunțau evenimentul, după care, la ora 10.15, suveranii s-au deplasat de la Cotroceni la Gara de Nord de unde urmau să plece, într-o trăsură trasă de opt cai, în fruntea cortegiului încoronării format din oficialități civile și militare. Ajuns la Mitropolie, cortegiul s-a oprit pentru a asista la sfințirea coroanelor, moment marcat prin 101 salve de tun și la semnarea de către rege și regină a legii proclamării Regatului, act ce urma să fie păstrat la Arhivele Statului.
După acest important moment, cortegiul a plecat către Palat, unde, în sala Tronului coroanele au fost înmânate Regelui Carol I și Reginei Elisabeta de către cei doi președinți ai Corpurilor legiuitoare, Dimitrie Ghica (Senat) și Constantin A. Rosetti (Camera Deputaților). În discursul său, Regele, considerând momentul ca pe o încununare strălucită a celor 15 ani scurși de la venirea sa pe tronul țării, a ținut să sublinieze: „Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României! […] Să trăiască iubita noastră Românie, astăzi încoronată prin virtuțile sale civice și militare”.
Serbările încoronării au mai durat încă două zile, timp în care suveranii au primit defilarea trupelor și pe cea a carelor alegorice ale diferitelor bresle de meseriași, mii de oameni sărbătorind evenimentul prin banchete, mese festive și focuri de artificii. Cu ocazia proclamării regatului, Carol I a instituit cel de-al doilea ordin național românesc, „Coroana României”.
Încoronarea lui Carol I ca rege al României, la 10 mai 1881 reprezintă primul mare ceremonial regal din România.
Ziarul „Timpul”, nr. 101 din 10 Mai 1881, prezenta pe larg programul desfășurării evenimentului, pe prima pagină, cu titlu „Serbarea Încoronării”:
„Revărsatul zilei de 10 maiu va fi salutat în capitală prin 21 tunuri, iar în județe, unde se află această armă, prin 101 tunuri.
Toate trupele garnizoanei și garda națională vor fi înșiruite, la 11 ore, pe ambele laturi ale stradelor: Grivița, Victoriei, Lipscani, Șelari și Racovei, cu drapelele desfășurate.
La întoarcere, cortejul va parcura strada Bibescu-Vodă, Rahova și calea Victoriei, până la Palat.[…]
Președintele consiliului de miniștri presintă Majestăților Lor actul constatator al ceremoniei Coroanei.
MM. LL. Regele, Regina și Principele moștenitor de Hohenzollern vor semna acest act, care va purta sigiliul Statului și va fi subscris de II PP. SS. Mitropoliți, de miniștri, de președinții Corpurilor legiuitoare și de primul președinte al Curții de casațiune.
Corul cântă imnul național.
Majestatea Sa Regele încredințează documentul d-lui ministru de culte, pentru a se păstra la arhiva Statului. […]
Zioa de 10 Maiu se va serba în toată țara prin Te-Deum. În timpul serviciului bisericesc trupele de garnisoană, vor fi sub arme.
D-nii prefecți vor primi felicitările cetățenilor și ale autorităților”.

Începând din 1881, ziua de 10 Mai căpăta, pe lângă semnificația legată de venirea lui Carol I în România și de sancționarea de către acesta a proclamării Independenței, și pe aceea de zi a Regelui, sărbătoarea națională a României până la instalarea puterii comuniste.
Carol I, „Indulgentul”, cum a mai fost denumit de poporul român, a avut o domnie folositoare și a dus la creșterea prestigiului României în plan european. Străin fiind de tot ceea ce însemna element românesc a știut să se adapteze tuturor problemelor întâlnite în noua sa patrie de adopție. Au fost 48 de ani de domnie, cea mai lungă domnie din întreaga noastră istorie. A fost un adevărat ctitor al României moderne.
Rolul său în istoria României pe întinderea a aproape jumătate de secol a fost, poate cel mai bine surprins, în portretul antologic pe care i l-a făcut I. GH. Duca: „Într-o țară care n-avea noțiunea timpului, regele Carol aducea simțul exactității matematice […]. Într-o țară de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o țară de zvâcnituri, de entuziasm violent și de descurajare pripită sau cel puțin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruință nezdruncinată, liniștită și regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și de neastâmpăr, el a adus răbdarea care știe să pregătească și astâmpărul care știe să-i mențină seninătatea […], într-o țară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea țară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizațiunii occidentale […], într-o țară în care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program și l-a îndeplinit întocmai”.

Muzeograf,
Maria Mihăilă

Bibliografie selectivă:

Paul Lindenberg, Regele Carol al României (2016), Editura Humanitas, București.
Carol I, Cuvântări și corespondență (1909), Editura Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București.
Pamfil Giorgian, Întemeierea dinastiei române (1940), Editura Cartea Românească, București.
Carol I, Memoriile Regelui Carol I (1992), Editura Scripta, București.
Monitorul Oficial, nr. 60 din 15/27 martie 1881.
Ziarul Timpul, nr. 101 din 10 mai 1881, București.
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul al XX (1999), Editura Paideia, București.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (2011), Editura Univers Enciclopedic Gold, București.
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor (2000), Editura Humanitas, București.
Mihail Dragomirescu, Regele Carol al României (1940), București.

Galerie foto (click pentru detalii).